Un vis, o aroma, o amintire. Cea mai pretioasa este flacara crescendo a iubirii care te duce pe valuri de pasiuni nebanuite : “Când sunt cu tine, respir dragoste, ma hranesc cu priviri tandre si saruturi dulci, cred în mine, cred în noi. Prin tine am învatat sa-mi iubesc defectele, si ma simt femeie, sa fiu mai impulsiva, sa ma las purtata de val, sa dansez cu slabiciunile si sa le transform în calitati.” Totul pare un cantec de amor pe coardele sufletului. Unde esti? Ce faci?Fiecare amintire are un parfum și de câte ori mă întorc în timp le simt mirosul și apoi îmi aduc aminte totul… și fiecare mă poartă prin timp, prin destin, într-un loc anume. S-au adunat gânduri peste gânduri peste anii trecuți în fugă iar toate bucuriile s-au strâns în esențe ce-mi parfumează bucăți de suflet. Fiecare femeie are povestea ei când vine vorba de miresme ce-i conturează amintiri. Cu toții adunăm în suflet parfumuri fericite și triste care ne aduc aminte  de o iubire frumoasă.

1256510_582532835141338_1223347251_n

“Mie nu-mi plac începuturile și nici despărțirile, dar trăiesc mereu la granița dintre cele două. Așa sunt eu. Parcurg drumuri lungi între început și sfârșit. Acolo îmi trăiesc eu povestea. La mijlocul distanței dintre ele. Întotdeauna știu cât mai am de urcat, de coborât, de așteptat, de traversat. Pentru că am înțeles, poate, prea devreme sau prea târziu că fiecare început aduce cu el un sfârșit. Dar astăzi știu și simt. Simt când trebuie să plec, când trebuie să rămân. Fiecare iubire se înlocuiește, mai devreme, mai târziu, trebuie doar să ai curaj să o iei de la capăt. Trebuie să te lupți o vreme cu durerea, trebuie s-o trăiești o vreme, s-o lași să treacă. Dar astăzi nu mai doare nimic. Asta mă sperie cel mai tare. Mă sperie faptul că oricât aș vrea să mă agăț de amintiri, nu mai pot, nu mai am cum. Întind mâinile spre ele și se cutremură pământul. Și în loc de prăpăstii îmi apar în cale drumuri pavate cu speranțe noi, drumuri care mă cheamă, căci e vară și eu merg desculță.

camasa alba

Eu nu știu să vorbesc despre fericire. Dar e ciudat, căci astăzi vreau să vorbesc despre mine cum sunt acum. Cred că fericită.
Știi iubitule, aseară am stat cu capul pe umerii nopții și am numărat stelele așa cum făceam în perioada cu tine. N-am mai făcut asta de multă vreme. Îmi aducea aminte de tine și nu puteam. Nu vroiam să ni se întâlnească privirile. Credeam că și tu ești acolo, că numeri vise, că mă cauți. Dar aseară am simțit nevoia să stau în balcon, culcată pe spate așa cum îmi place mie, cu mâinile goale, cu sufletul gol, cu privirea mea cea adevărată.

Cea pe care o port între început și sfârșit. Și-am purtat cămașa mea albă, cea pe care o îmbrac, știi tu, când e început, când e sfârșit, pentru că la mijlocul drumului dintre ele eu îmi trăiesc povestea. Și te fac și pe tine să o trăiești împreună cu mine. Fac din povestea mea, povestea noastră, pentru că eu nu plec niciodată fără să las urme, semne, întrebări. Acolo, pe drumul acela, te fac martorul și personajul propriei tale povești. Acolo fac dezordine, întorc lumea pe dos, atunci ating infinitul. Pentru că acolo descos din tine părți pe care nici tu nu știai că le ai prinse de altcineva. Iar eu nu iau de mână oameni nevindecați. Acolo trăiesc intens, alerg, mă ascund, te fac să mă cauți, te resping, te fac să nu mă vrei și mai apoi mă întorc să-ți arăt că nu m-ai cunoscut și ai vrea din nou să vezi ce-ai avut lângă tine. Și când mă vrei din nou, eu plec pentru totdeauna. Pentru că atunci știu că e sfârșit. Pentru că eu las urme, și-mi trăiesc povestea. Dar oare de ce?
Pentru că de acolo îmi rămâne și mie de ascuns ceea ce nu pot uita. Și eu nu pot altfel… atunci sunt cea mai fericită… Dar acum?? Acum cum sunt?
Altfel… și nu știu de ce. Oare urmează un alt început, un alt sfârșit? Nu-mi place niciunul dintre ele, dar îmi place să străbat drumul care le leagă…”

http://gandurisiamintiri.wordpress.com/

Advertisements