emin2

Suntem in cuvint si-n toate,
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice,

 

Bine ai venit in casa noastra,
Neamule tu, floarea mea albastra,
Eminescu, Eminescu.

Ion si Doina Aldea Teodorovici

“Povestile de viata se scriu cu tocuri muiate-n lacrimi” – Cioran

Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle

Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc …, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea

lui Emin

“Draga şi dulcea mea fetiţă,

Eu ţi-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îţi scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierţi că nu ţi-am scris imediat şi-n sfârşit ştiu un lucru: ţi-am scris trei pagini de blagomanii şi te sărutam la sfârşit, cum te sărut serile şi dimineţile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el şi mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, şi eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu eşti de comparat cu acele şi de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubeşte din capriţiu, imorală cea care iubeşte pentru bani şi pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine şi cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuţă, îţi zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu şi pe care tu vei recunoaşte-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă şi e publicată în foiletonul “Timpului”.
Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e şi peste putinţă de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, şi pe nişte călduri, drăguţa mea, pe nişte călduri cari produc durere de cap şi te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii şi ştii, Moţi, că odată avem să le corijăm împreună şi le vom edita şi mă tem c-ai să capeţi şi Bene-merenti, Moţ mititel ce eşti tu şi drăgălaş, să treci la nemurire alături cu Sion şi Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ţi zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poţi bate poşta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce eşti!
Când te culci, gândeşte la mine şi când te scoli asemenea. Şi lasă-mă să te pup, mânca-ţi-aş ochii tăi cei lucii de pisică, şi să te dorlotez ca pe-un pui ce eşti tu, puiţul dulce şi pe vecii vecilor a lui “

Emin

Iunie 1882


Fetiţule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci “Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din “O mie şi una de nopţi”
Emin
10 aprilie 1882

 

„Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut”

Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle.

Theodor Stefanelli –  Amintiri despre Eminescu

”Toţi cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor şi că numai rareori, silit de împrejurări, ieşea din rezerva sa şi discuta cu cunoscuţii săi. Deobşte se mărginea să asculte şi să-şi formeze propria sa idee despre obiectul discuţiunii. (…) Numai dacă era direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se păreau prea gogonate părerile susţinute de unii şi alţii asupra unui obiect mai serios, se amesteca şi el în vorbă şi atuncea discuta liniştit, cu căldură, şi-şi dezvolta şi motiva vederile sale (…).
Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămânea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întâmpla atuncea când era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniţilor…, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond şi îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă şi necoruptă pe care se sprijină statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cântecele şi toată individualitatea noastră etnică.” (pag.114-115)

“Dacă-i lipsea vreo expresie potrivită sau vreo frază frumoasă, el nu se împiedica de lipsa ei de la scris, ci lăsa un loc gol şi trecea mai departe. Când era lucrarea gata, atunci o cetea de mai multe ori şi acuma începea să corigeze, să netezească, să adauge şi să cizeleze cele ce scrisese, până ce lucrarea căpăta forma frumoasă şi expresia conciză, ce o admirăm în scrierile sale. Cine a avut în mână vreun manuscript al lui Eminescu a văzut câte corecturi cuprindea, câte fraze sunt schimbate şi câte cuvinte şterse şi înlocuite prin altele mai potrivite (…). O particularitate a lui Eminescu era că nu spunea nimănui ce scrie, şi dacă scrisese ceva nu arăta nici colegilor săi din cameră ce a scris, ci încuia manuscriptul.” (pag. 97)

“Eminescu dacă-i era cuiva prieten, ţinea la dânsul cu toată sinceritatea ce-l caracteriza şi care era una din cele mai frumoase virtuţi ale lui. Dar fiind şi foarte modest şi puţin comunicativ, îţi făcea impresia că-şi impune oareşicari rezerve faţă de unul sau altul din prieteni. Numai dacă era cu cineva foarte intim, îşi permitea câte o glumă nevinovată, precum a făcut-o odată cu mine, când mi-a vândut pantalonii, fapt de care a râs el încă multă vreme.” (pag. 94)

“Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întâmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios. Le vorbea dulce, le făcea complimente, şi lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, şi fiindcă şi întreaga sa înfăţişarea avea ceva tipic şi original, câştiga uşor simpatiile damelor.” (pag. 107)

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adese. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. (…) Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.
Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi era: Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: Sus cu dânsa! Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi. (…)
Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! (…) Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.” (pag. 118-119)

Theodor Stefanelli –  Amintiri despre Eminescu

Advertisements