Suflete cu luminile aprinse

Sufletele mele preferate. Acelea, care chiar dacă au fost rănite cândva…încă mai cred în iubire……

Este o zi în care iubirea şi prietenia compun o melodie care pare să sune la unison.
Este o zi în care ar trebui să fim amabili, iubitori şi recunoscători faţă de Dumnezeu pentru ceea ce El a pus în viaţa noastră.
Este o zi în care ar trebui să ne oprim paşii din alergăturăşi să ne gândim dacă suficient este într-adevăr suficient şi dacă ceea ce oferim stinge setea de iubire a sufletelor importante pentru noi.
Să iubim mai mult, nu numai astăzi ci în fiecare zi !

Se spune că sufletul este creat pentru a duce dorul; dorul de cineva sau de ceva anume; dor de ceea ce a fost, de ceea ce este şi curând va apune sau de ceea ce încă nu s-a întâmplat . Un suflet permanent tânjitor, doritor şi călător, pierdut printre zeci de străzi între trecut şi prezent. Uneori, într-un singur instant de viaţă, în acelaşi prezent se întâlnesc la un loc toate dorurile noastre din toate timpurile şi anotimpurile. Chipuri care ne-au rănit, ne-au abandonat, înşelat, minţit…iar altele, au rămas în mintea noastră ca niste imagini, fracţiuni de secunde, care ne-au oferit mângâiere prin cuvinte şi acţiuni adormind în linişte sufletul nostru mâhnit. Inevitabil din cicatricele încă deschise înălţăm un” De ce? De ce mie?”. Cert este că Dumnezeu nu pune în viaţa noastră mereu persoanele pe care ni le dorim, ci pe acelea de care avem nevoie pentru a creşte ca oameni şi pentru a face dintr-o piatră de suflet, unul capabil să se înmoaie. Chiar dacă durerea ne arde sufletul precum un cuptor încins, trebuie totuşi să lăsăm resentimentele şi orgoliul nostru deoparte şi să ne întrebăm: ” Ce lecţie trebuie să învăţ din această experienţă? Ce anume nu e bine cu mine şi unde am greşit? Ce vrea Dumnezeu să mă facă să înţeleg?”. Fiecare om ne învaţă câte ceva despre noi, fie lucruri bune, fie lucruri rele ! Dumnezeu nu lasă niciodată un suflet părăsit ! El ne pune întotdeauna oameni în cale prin intermediul cărora ne spune :” Fiul meu/fiica mea, am venit să te vindec. Nu eşti singur/ă !”.

“Este omenesc sa ne simtim singuri si neintelesi atunci cand suferim, cand avem de infruntat greutati in viata noastra pamanteana. E firesc sa ne intrebam “De ce eu”?. Fii ingaduitoare si intelegatoare cu tine si cu ceilalti. Fiecare dintre noi duce- intr-un fel sau altul- o grea batalie. Atunci cand sufletele noastre se unesc intr-o constiinta colectiva, dar isi pastreaza unicitatea, avem mai multa compasiune, mai multa empatie, mai multa dragoste ”

” Cel puţin aveam vise pe care le păzeam cu gelozie în adâncul inimii mele, dar şi acestea s-au sfărâmat de zidul realităţii; s-au sfărâmat în mii de cioburi, dar eu m-am aplecat şi le-am adunat pe toate, iar acum, cu nesfârşită răbdare, le voi pune la loc. Le voi reda vechea lor strălucire şi le voi pune aripi, ca să înveţe să zboare şi, încetul cu încetul, să se înalţe la cer, atât de mult încât, cine ştie, poate vor trece dincolo de acest zid şi se vor găsi de cealaltă parte, în acel loc în care visele se adeveresc, iau mai întâi forma ideilor, apoi a planurilor şi, în cele din urmă, devin fapte concrete”- Andreea Bocelli , ” Muzica tăcerii”

Nu te lamenta pentru persoanele care au plecat din viaţa ta; aceştia şi-au îndeplinit menirea. Pregăteşte-ţi sufletul pentru a-l întâlni pe Dumnezeu în ochii celui/celei care în acest moment îţi întinde mâna. Leagă-te strâns de momentul acesta şi bucură-te de el.

” Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul. Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea iartă “, Neale Donald Walsch
Să alegem dragostea .

Doar pentru faptul că uneori mă dărâmă dezamăgirea nu înseamnă că voi înceta să cred;
Doar pentru faptul că deseori mă atinge răutatea nu înseamnă că nu voi mai sădi sămânţa bunătăţii;
Doar pentru faptul că există despărţiri în lume nu voi înceta să cred în magia iubirii eterne;
Doar pentru faptul că mi se pun multe piedici şi ating pământul, nu mă va opri din a construi pentru alţii trepte spre cer;
Doar pentru faptul că de multe ori primesc rău pentru bine nu-mi va goli mâinile dispuse să reverse binecuvântări;
Doar pentru faptul că mi se spune “nu poţi” nu înseamnă că voi înceta să încerc;
Doar pentru faptul că cei din jur nu mă acceaptă aşa cum sunt nu înseamnă că voi înceta să fiu eu însămi.
Totul depinde de mine, de viziunea pe care o ofer acestei lumi şi de ceea ce Dumnezeu a pus în mine ca să duc într-o zi mai departe. Aceasta sunt eu.
Aceasta eşti tu.
Aceasta este ea: FEMEIA- un izvor nesecat de iubire şi de speranţă neclintit şi neobosit de circumstanţele vieţii.

„ Uneori, doar uneori…
A se retrage nu înseamă a renunţa,
Nici a fi în contra cuiva nu înseamnă a-l răni.
A se schimba nu este ipocrizie
Iar a dărâma nu înseamnă a distruge.
A fi singur nu înseamnă a te izola,
Şi liniştea moarte…să nu ai ce să spui.
A rămâne pe loc nu este lene,
Şi nici a supravieţui nu înseamnă a fi laş.
A se adânci nu înseamnă a se îneca,
Şi nici a da paşi înapoi nu înseamnă a fugi.
….
Uneori, doar uneori,
Este necesar să nu te mai ţii de nimic, să renunţi, să laşi să meargă lucrurile de la sine, să permiţi ca vântul să schimbe tot,
Să închizi ochii şi să amuţeşti”….

Mi-e greu uneori să deschid ochii la această lume „îngheţată”, unde aparenţele, puterea şi egoismul sunt formele ei de simţire. Mi-e greu ştiind că sufletul îmi este atât de cald…Şi uneori chiar prefer să-mi mai menţin încă o zi ploapele închise, înmuiate în lacrimi. Îmi place. Da. Pentru că plonjez fără întrerupere în sentimentele cele mai frumoase din lume. Şi cel mai frumos sentiment pentru mine dintre toate este…IUBIREA. Da, pentru că mă face un om frumos…dar mai ales uman. Îmi place să o traiesc pe culmi şi să o spun cu voce tare fără teama de a mi se agăţa de gât plăcuţa cu inscripţia de „obsedată” sau „disperată” de către ochii de şarpe ai societăţii. Una dintre acele zile pentru bifat pe lista „ de uitat” este cea de ieri. Forma mea de a iubi deranjează multe suflete…probabil adormite de mult în superficialitate şi nesimţire. Îmi cer iertare însă, nu sunt pe acest pământ pentru a gâdila în orgoliu oamenii din jurul meu; sunt aici în numele iubirii şi pentru a o face să strălucească în cea mai absolută splendoare a ei. Şi aş întreba corpul fin, şi cerebrul mult prea preocupat de coafurăşi vestimentaţie a acestor fete dintr-o lume care se presupune este creată, culmea, tot din IUBIRE, pentru Dumnezeu: de când a iubi este un defect? De când a demonstra iubirea este o greşeală? De când purtarea de grijă a cuiva este obsesie? De când iubirea a devenit un motiv de ruşine sau pentru a te ascunde? Iubirea înseamnă atât de multe… şi, totuşi, se află atât de departe de conceptul „obsesie”… Iubirea este certitudine, este realitate, căldură, este cunoaşterea defectelor celuilalt şi acceptarea acestora în întregime, este o susţinere neobositoare. Iubirea devine obsesie atunci când, cu orice preţ, doreşti să îţi impui sentimentele în faţa cuiva, doreşti să-l posedezi, când nu eşti conştient de realitatea şi adevărul despre omul respectiv şi faci din el un altar bazat pe: miciuni, închipuiri şi dorinţe egoiste. Nu, nu mi-au rănit orgoliul, ci au insultat inocenţa şi puritatea din sentimentul pe care îl port. Vorbim despre dragoste şi totuşi…cât de puţini o trăim la adevărata ei valoare ! În iubire se spune că puterea se află în mâna celui căruia îi pasă cel mai puţin. Nu sunt de acord. Puterea nu este fericire. Fericirea vine din aţi păsa tot mai mult de omul iubit şi nu mai puţin. Aceasta este iubirea devărată ! Să renunţăm la aparenţă şi să trăim esenţa !