Am citit aceasta marturisire deloc empatica a unei iubirii nepamantene pe nerasuflate. L-am lasat pe Coelho deoparte, caci m-a plictisit……si mi-am zis sa citesc un autor roman si mi-a “cazut” in maini….”Papusile” Cristinei Nemerovschi.

“La inceput n-a fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.”

“La inceput, cand ma gandeam la Luna in absenta ei, o asemanam cu un val urias de apa neagra. O mare nervoasa, iritata, care arunca spre mal valuri spumoase, intunecata- o mare pe timp de furtuna, care, capricioasa rastoarna toate vapoarele si ineaca marinarii, fara sa-I pese catusi de putin de povestile pe care fiecare om le poarta cu el. Marea care se intoarce cu fundul in sus, dezvelind abisuri negre de nisip care exista acolo de milioane de ani, Oare ce i-as spune unui fir de nisip care exista de cand e lumea? Cum ai putea tum, un om, un obiect atat de finit, sa-i impartasesti nisipului ceva ce el sa nu fi aflat inca? Luna era nisipul ala vesnic, inspaimantator, indescifrabil. Era si toate apele lumii. atunci cand sunt disperate, in prag de seara si de furtuna. Luna, rece si neagra, aruncand brate moi spre tine, chemandu-te sa mori in larg, departe de tot ce ti fusese aproape pana atunci.”

“Acum, intr-o noapte de la inceput de toamna, cand n-o mai am pe Luna, m-am intrebat intr-adevar daca meritasem sa o iubesc si sa ma iubeasca. Oamenii au de multe ori impresia ca merita sa fie iubiti. Multi cred ca li se cuvine o anumita iubire, ca, daca altii au parte de iubirem, automat au si ei dreptul asta, fiindca si ei sunt oameni. Realitatea trista este ca cei mai multi oameni nu au pentru ce sa fie iubiti. Nu ofera nimic, poate de frica, sau poate ca pur si simplu nu au nimic de dat.Cred ca pana in acel moment in care te arunci cu totul intro iubire trebuie sa cresti pe dinauntru, sa aduni multe pe care sa I le oferi persoanei pe care o alegi. Nu te poti duce cu sufletul golm palid, banal. Trebuie sa ti-l cresti, sa ti-l umpli, sa-l lasi sa alerge liber, sa invete sa greseasca, sa sufere, sa traiasca. Sa inteleaga. Eu facusem asta, chiar daca nu stiam ce fac, si acum meritam iubirea Lunei. O meritam pentru ca in primul rand, imi dorisem sa o cunosc pe Luna complet, fara niciun ascunzis, niciun coltisor necercetat. Nu ma speriasem de nimic din ce aveam sa gasesc in femeia pe care o iubeam cu toata fiinta. Orice as fi aflat in Luna, as fi iubit, pentru ca era al ei, adica al nostru. Sa cunosti sis a accepti sunt primele doua conditii ale iubirii.”

“Cand fericirea ta depinde de o singura persoana e simplu, imi spuneam pe atunci. Nu trebuie decat sa faci tot ce poti ca sa tii langa tine persoana aia.S-o faci sa-si doreasca si ea sa ramana acolo, Sa simta ca este unde trebuie, ca nu se poate altfel. Ca e completa doar cand e cu tine. La dracu’ cat de greu poate fi?”

” Luna nu traieste in Dora cu adevarat, acum nu mai sunt o Dora simpla, sunt o DoraLuna sau o Dora Minodora si Luna Betiluna. Luna fusese blanda si buna, si frumoasa. Fusese genul de om la care e greu sa ajungi si sa-l cuceresti, cu toate ca era atat de deschisa, atat de exuberanta si de nebuna. Fusese o femeie care stiuse dintodeauna sa ofere oamenilor ceea ce meritau, stiuse atat de bine sa separe apele, sa descopere acei oameni unici, inteligenti, alaturi de care orice clipa era o provocare sis a-i rasplateasca cu prietenia ei.Reusise mereu sa nu se piarda pe ea; cati dintre noi se pot lauda cu asta? Fusese cea mai sensibila si cea mai cinica fiinta, cea mai provocatoare, cea mai impulsive. Luna iti lasa, de multe ori, senzatia ca ea este cea care creeaza zi de zi lumea noastra- ca o vrajitoare care umbla pe strazi cu un fir rosu de lana atarnat de rochia lunga, si tot ce atinge firul asta rosu prinde imediat viata. O iubisem pentru ca semana cu partea din mine de care imi era frica, si o iubisem pentru ce era in plus fata de mine.”

“La ce mai e buna iubirea, daca ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?”

Poate ca nu sunt descrise toate detaliile, toate senzatiile, pasiunile, nebuniile acestei iubiri dincolo de prejudecati si chiar de limite, dar este una dintre cele mai profunde povesti de iubire despre care am citit vreodata, si detailand, cititorul isi poate imagina senzualitatea si suavitatea sentimentului de dezgolire a sufletelor, ce de fapt ramane un mister si ramane doar a celor doua suflete. Superb. 

“Una vez en la vida debo encontrar dentro de mí una noche de agosto mi alma perdida que arroje al mar”