I)“Vârsta discretiei”

“Orice tăcere-i o şansă

De fruct pârguit şi pur” – Paul Valery

II)”Monolog”-ea se răzbună prin intermediul monologului – Flaubert

“Nu este o chestiune de energie, mi-am spus după ce ne-am despărţit : n-aş putea trăi fără să scriu. De ce? Şi de ce m-am zbătut să fac din Philippe un intelectual, în timp ce Andre l-ar fi lăsat să se angajeze pe un alt drum? În copilărie, apoi în adolescenţă, cărţtile m-au salvat de la disperare, iar asta mi-a dat certitudinea că cea mai înaltă dintre valori este cultura şi nu reuşesc să privesc această convingere cu un ochi critic.”

III)”Femeia sfâşiata“-Monique

“Un film pe care-l văzusem în copilărie. O soţie se duse la amanta soţului ei : Pentru dumneata nu este decât un capriciu. Eu însă îl iubesc. Iar amanta, înduioşată, o trimitea în locul ei la întâlnirea nocturnă. În întuneric, soţul credea că este cealaltă, şi dimineaţa, spăşit, se întorcea la ea. Era un film vechi, mut, pe care cinematograful Studio îl prezenta cu intenţie ironică, dar care mă mişcase profund. Parcă vad capotul lung al femeii, părul despletit. ”

Simone de Beauvoir este cunoscută ca o luptătoare efervescentă pentru independenţa şi integritatea feminismului si feminităţii. De aceea, această carte nu este doar un monolog al autoarei, ci este o marturisire a varstei mijlocii, a toamnei vieţii, privite prin tulburatoarele experienţe a trei femei, obligate sa păstreze aparenţele. Este scrisă sub forma unui jurnal al 3 femei aflate la vârsta maturităţii ce trec prin cele mai grele momente ale vieţii. Le putem compătimii, ne putem identifica din plin cu experienţele lor, dar eu cred că ar trebui sa ne revoltăm de ceea ce l-i s-a întâmplat, sa învăţăm din momentele de cumpănă ale vieţilor lor.

“Curiozitatea lor o trezeşte şi pe a mea; mă antrenează în viitorul lor, dincolo de mormântul meu.”

La început am crezut ca este vorba despre o singură femeie, a cărei viaţă e văzută din mai multe unghiuri.

În “Vârsta discreţiei”, cunoaştem o celebră profesoară de literatură aflată la vârsta maturităţii şi al cărei fiu, Phillipe, se căsătoreşte cu o femeie bogată si el începe să aibă ambiţii politice de stanga, contrar educaţiei date de parinţii lui. Între ea şi fiul ei se produce o ruptură iremediabilă, ce nu o poate innoda nici măcar iubirea soţului.

“Trebuie să aşteptăm mereu ca zahărul să se topească, ca amintirile să se ştearga, ca rănile să se cicatrizeze, ca soarele să apună, ca plictiseala să se risipească. Ciudată întrerupere a celor două ritmuri.”

În “Monolog”, o cunoaştem pe Murielle, a cărei fiică, Sylvie, s-a sinucis, iar ea si toată familia traiesc o enormă dramă, invinovăţind-o pe ea de moarte fetei, mai ales că acuzaţiile le face Tristan, soţul ei, devine o dezolare a sufletului ei tulburat, o sfâşiere a sufletului de mamă, care îi va afecta toată existenţa de acum înainte.

“Toate putorile atea au un bărbat care să le protejeze, copii care să le servească, iar eu nimic : aşa nu mai merge.”

“Sylvie nu era drăgălaşsă, m-am amuzat când i-am citit jurnalul; însă eu privesc lucrurile în faţă. Nu am fost prea rănită, ştiam că era suficient să aştept ziua când va înţelege şi îmi va da dreptate. I-am spus : Tu nu eşti facută din acelaşi aluat ca şi mine. “

“Aveam multe să-i dau lui Sylvie, aş fi făcut din ea o fată ca lumea; iar eu nu-i ceream nimic în schimb. Eram devotamentul întruchipat. Câtă ingratitudine! Era normal să-i cer sprijinul acelei profesoare. După ce scria în jurnal Sylvie, o adora şi am crezut că-şi va ţine gura intelectuala aia mizerabilă de doi bani. Fără îndoială că între ele se petrecuse mult mai mult decât mi-aş fi imaginat, rămăsesem atât de ingenuă, nu văd niciodată răul : intelectualele astea sunt toate lesbi.”

În “Femeia sfâşiata” facem cunoştiinţa cu Monique, care are doua fete reuşite, din prisma ei, una e căsătorita, dar fară ambiţii in carieră, îi seamană ei, iar cealaltă e independentă şi traieşte la New York, dar pare lipsita de empatie şi cu un temperament destul de răutăcios pentru gustul lui Monique. Dincolo de astea, o cunoaştem pe Monique în momentul în care soţul ei, Maurice işi gaseşte o amantă şi ii spune soţiei sale, a cărei lume , brusc şi iremediabil, se prăbuşeşte. Ea a renunţat la cariera pentru iubirea lor si pentru a creşte fetele, niciodata nu a fost prea interesata de munca de om de ştiinţă a soţului ei şi întodeauna a crezut că iubirea lor va dura o veşnicie, n-a durat şi iată ca Monique se găseşte in situaţia teribilă pentru sufletul ei şi jenanta pentru viaţa sociala, de vreme ce toţi prietenii lor ştiu, şi ea decide sa-i accepte infidelitatea soţului la sfatul aşa zi-selor prietene. Bineînteles că se învinovăţeşte pe sine pentru cea mai nouă amantă a soţului, care este o avocată de succes, cu o carieră de invidiat şi cu o viată socială bogată, il innebuneşte pe Maurice cu tot ceea ce este ea, şi Monique nu. Autoarea te face să te simţi ca şi cum ai fi în pielea personajelor, surprinde in forme nebănuite toate stările şi trăirile lor interioare si exterioare, precum şi reacţiile lor ca şi cum ar vorbi despre sine. În unele momente cartea e un jurnal incredibil, un şoc al nesiguranţei vârstei împlinirii, un buchet de senzaţii, sentimente, trăiri, bucurii trecatoare, dureri sfâşietoare, regrete, pierdere a sinelui, schimbarea iremediabila a sinelui datorită unor factori externi, temeri, învingeri, victorii, adaptări şi acceptari fără tăgada a lucrurilor ce nu pot fi schimbate, mai presus de toate, a timpului ce nu iartă.

“Gelozia nu este josnică, dragostea adevărată are cioc şi gheare. Eu nu eram dintre cele care acceptă să împartă sau să facă partuze,sunt o pasăre rară.”

“Tu eşti o bijuterie veritabilă. Autentic : era un cuvânt la moda, la vremea aceea. În orice caz pe mine mă iubea, şi nu am mai invidiat-o pe sora mea. Femeile care nu fac nimic nu le pot înghiţi pe cele care muncesc.”

“Taţii nu au niciodată fiicele pe care şi le-ar dori, pentru că îşi fac despre ele o anume idee, dupa care ele ar trebui să se plieze. Mamele le acceptă aşa cum sunt.”

“O femeie este întodeauna mai sensibilă la complimentele care i se fac la adresa fizicului ei, decât la cele ce privesc spiritul ei : în privinţa spiritului, ea are dovezile ei intime, pe care le are toată lumea şi care, în consecinţă nu dovedesc nimic. Ca să-ţi cunoşti limitele, ar trebui să ţi le poţi depăşi : este ca şi cum ai sări peste umbra ta.”

“Dragostea noastră era reala, era solidă : la fel de indestructibilă ca şi adevarul. Numai că timpul trecea şi eu nu mi-am dat seama de asta.Fluviul timpului, eroziunile datorate apelor fluviului : asta este, dragostea lui a fost erodată de apele timpului. Dar de ce nu şi a mea?”

“Un om îşi pierduse umbra. Nu mai ştiu ce i s-a întâmplat, dar era îngrozitor. Eu îmi pierdusem chipul. O femeie directă, adevărată, autentică, fără meschinării sau compromisuri, dar înţelegătoare, indulgentă, sensibilă, profundă, atentă la lucruri şi la oameni, daruindu-se cu pasiune celor pe care îi iubeşte, clădind pentru ei fericire. O viaţă frumoasă, senină şi împlinită, armonioasă. Este întuneric, nu mă mai văd deloc..”

“Mă gândesc la nuvela lui Poe : zidurile din fier care se apropie, pendula în formă de cuţit oscilează deasupra inimii mele. În anumite momente se opreşte, dar niciodată nu urcă înapoi. Se află doar la câţiva centimetri de pielea mea.”

“Mi-e teamă.”